Dupa cum probabil stiti, dupa multe cautari am fost anuntati ca Milly, catelusa sperioasa si abandonata de cea care ar fi trebuit sa o tina in foster, s-ar afla undeva in spatele Operei. Inarmati cu boabe si conserve am plecat in cautarea ei si am gasit-o, intradevar, intr-o parcare. N-a fost chip atunci sa punem mana pe ea, pentru ca tot ce stie ea despre oameni e ca ii dau cu piciorul si o abandoneaza… si nu se apropia la mai mult de doi metri de mana intinsa. 

Am revenit, cu forte proaspete, in aceeasi dupamiaza. Am incercat pana si sa o sedam, dar degeaba. Era atat de speriata ca nici tranchilizantele nu si-au facut efectul. Asa ca am trecut la clasica tactica de “inconjoara catelul si prinde-l”. 

Dupa mai multe incercari esuate in care ba se baga pe sub o schela si iesea pe unde nu-ti imaginai, ba credeai ca ai incoltit-o si iti fugea pe sub picioare, ba disparea pe sub masini si aparea la vreo 10 metri mai incolo, ghinionul (de fapt norocul) ei a fost ca s-a strecurat, printer schele, sub o rampa de beton cu o singura intrare de cam un metru pe jumatate de metru. Dupa ce am ridicat schelele care ne blocau accesul am reusit sa ne introducem doua dintre noi sub acea rampa (care probabil nu demult a fost domiciliul unor oameni fara adapost). Dupa un pic de vorba buna, un pic de alergare in patru labe (si din partea ei, si dintr-a noastra) si blocarea iesirii (ca sa n-o luam de la capat) am reusit, in sfarsit, sa punem mana pe ea. Bucurie mare pentru noi, chitaituri si panica pentru ea, dar a meritat! 

Micuta a ajuns, pentru o seara, din nou in cazare temporara (si suntem siguri ca n-o mai arunca nimeni in strada). De maine incepe iar cautarea unui loc permanent pentru ea, unde sa fie iubita, ingrijita si niciodata abandonata.