Nu va imaginati cum aratam cand am fost adusa la Spiru Haret. Eram de-a dreptul scheletica, nu imi puteam folosi labutele din spate si aratam ca-n filmele de groza. In timp cu ajutorul tratamentului am inceput sa-mi pot folosi toate labutele, am invatat sa rad sa ma bucur de viata doar ca viata mea cea buna a inceput din clipa in care am fost internata.

Chiar daca spatiul in care am locuit si inca locuiesc este tare mic, trebuie sa stiti ca aici am cunoscut fericirea. Am avut parte de atentie, de ingrijiri de hrana buna, ce sa va mai spus PARADIS nu gluma. Tristetea insa de-abia de-acum incepe. Aici nu voi mai putea sta mult timp si ar trebui sa intorc in haita de caini unde am fost accidentata. O singura miscare gresita a unui confrate mai mare m-ar putea costa viata.

Am auzit ca toti iubitorii de animalele au casele si curtile pline de animalute si ca practic nu prea mai este loc si pentru mine si gandul asta ma face sa plang. Oare atat sa insemne o viata buna, cateva saptamani de spitalizare?

O sa-mi crape inimioara de teama ca nimeni n-o sa ma vrea.
Ce-o sa se intample cu mine?

Daca aveti o idee va rog trimiteti mesaj la asociatia.robi@gmail.com.

Nu ma lasati sa-mi crape inimioara  va implor.